Întrebări incomode despre criza francului elvețian

21 ianuarie 2015   |  22 comentarii

Pornim de la următoarea realitate în dezbaterile Comisiei de Buget:

1. Din start vreau să demontez două mituri invocate de mulți: cum că piața liberă stabilește cursul francului și cei creditați în franci au fost „lacomi”. Nu avem nicio piață liberă aici: avem o decizie administrativă a Băncii Naționale a Elveției de a nu lăsa cursul să coboare sub 1,20/euro timp de peste trei ani (2011-2014) și ridicarea bruscă a interdicției, în conditiile în care speculanții de pe piața valutară au mizat toți pe deprecierea francului elvețian față de euro. Nu speculanții și deciziile administrative sunt forțele pieței libere, ci cererea și oferta. Lumea s-a refugiat pe franc când creditele aveau dobânda mică, în plină bulă imobiliară, pentru că așa li s-a recomandat de către instituțiile creditoare, deși la creditele ipotecare pe 20-30 de ani se știe că acest avantaj e mult mai mic decât dezavantajul riscului valutar.

2. Creditarea în franci elvețieni nu e de neglijat: peste 15% din stocul total de credite acordate populației în valută până în noiembrie 2014 sunt în franci elvețieni, echivalentul a 9,8 miliarde lei (detalii: 4.66% în total credite; 9.51% în total credite pentru populație; 15.65% în total credite pentru populație în valută).

3. 50% din creditele în francii elvețieni sunt pentru cei cu venituri nete lunare mai mici de 1500 lei. 72% din numărul de credite în CHF au venituri sub 2500 lei net. Așadar, creditarea în franci elvețieni a fost expandată oportunist de către bănci tocmai către debitorii mai vulnerabili, care au fost expuși unor riscuri mai mari.

4. În cazul creditelor acordate persoanelor fizice, cea mai mare pondere este deținută de creditele de consum garantate cu ipoteci (aproximativ 61%); creditele destinate cumpărării de locuințe au o pondere de aproximativ 32%), ponderea altor tipuri de credite fiind marginală.

5. UE recunoaște în preambulul directivei 17/2014/UE în care se analizează practicile bancare din 2003-2013, la art (4) că am asistat la: „practici iresponsabile de împrumut (…), problemele sunt determinate de deficiențele pieței și ale reglementarilor, dar și de alti factori”.

Am invocat trei întrebări sub forma a trei potențiale soluții, fără imixtiunea statului, un adevărat test pentru ARB și pentru patronatul bancar. Acestea ar fi variante de soluții pentru a împiedica sărăcirea extrema a populației împrumutate în valute exotice, pentru a împiedica executarea silită a bunurilor depuse ca garanții ipotecare de către debitorii de bună credință, în cazul în care cei îndatorați nu aleg calea emigrației pentru câștiguri occidentale care să le permită acoperirea ratelor.

1. Care e cursul la care pot accepta compromisul cu clienții? Cum v-ați gândit să rezolvați situația dificilă a rambursării creditelor în franci elvețieni? Este în interesul dvs. Dacă nu aveți dvs o soluție, atunci o facem noi? În alte țări vi s-au impus soluții. Eu vă lansez provocarea să propuneți dvs soluția.

2. Este posibilă prelungirea maturității creditului și micșorarea ratei, a.i. valoarea netă actualizată pe principalul mărit de rată să rămână neschimbată? Poate asista BNR această soluție? Afectează lichiditatea sau solvabilitatea băncilor?
Care ar fi costul de capital pentru bănci? BNR poate accepta costuri de provizionare?

3. Dacă nu acceptați această variantă și nici varianta unui curs al francului diferit de cursul spot, adică cursul pieței, atunci vă propun a treia cale de urmat, și poate cea mai ușor de negociat între bancă și client: reducerea semnificativă a dobânzilor și a costurilor de administrare a creditelor în vremuri de calamități financiare și diminuarea aferenta a profiturilor băncilor? Care este spațiul negociabil pe care ni-l propuneți?
Este în interesul dvs. dacă sistemul bancar, prin ARB, nu are o soluție, atunci o facem noi în Parlament? În alte țări s-au impus soluții administrative, coercitive și costisitoare pentru bănci. Eu am lansat provocarea să propuneți dvs soluția.

Întrebări pentru BNR:

1. În anul 2007, BNR a emis reglementări care au ridicat gradul maxim de îndatorare a persoanei fizice, de la 40% la 70%. Pentru creditele în franci francezi ați permis băncilor să își stabilească singure praguri de îndatorare maxime, prin norme interne, supuse unei aprobări prealabile a BNR. De pildă, bănci ca Volskbank (care a făcut publice raportări cu privire la aceste aspecte) să ridice pragul la 90% și, uneori, să renunțe, pur și simplu, la pragurile de îndatorare, ajungând ca acestea să fie de 100% sau chiar mai mult – ceea ce înseamnă că persoana împrumutată nu numai că nu își mai acoperea din venituri ratele, dar trebuia să aibă resurse adiacente suplimentare. Considerați că ați stimulat apetitul pentru risc al băncilor? Consideră BNR că a permis băncilor ca, prin reclame înfrumusețate, agresive, deceptive, să racoleze un număr enorm de mare de consumatori de credite în franci elvețieni?

2. Când a început BNR să avertizeze asupra creditelor în franci elvețieni că sunt potențial periculoase? Câți bani a cheltuit și cât efort a depus BNR pentru a avertiza populația asupra riscului creditelor în franci elvețieni înainte de apariția crizei în Europa (2008) și în România (2009)?

3. De ce nu a interzis BNR creditarea în franci elvețieni în anul 2008, așa cum a făcut, spre exemplu, Banca Centrală a Austriei? Dl Steven van Groningen, președinte de bancă și vice-președinte (la acea vreme) al ARB, a cerut public acest lucru, în 2008. Creditele în CHF au fost acordate din 2005 până în 2008, cu vârful de volum în 2007; până în august 2008 (Reg. BNR, 11/2008, http://www.bnro.ro/apage.aspx?pid=404&actId=22 ), BNR nu a făcut referire în reglementări la riscul valutar. Chiar și în acest regulament, BNR lasă la nivelul politicii interne a băncilor comerciale luarea în considerare a riscului valutar corelat cu statistica cursului valutei de acordare a creditului vs cursul leu din ultimele 18 luni (deși erau credite pe minim 20 de ani). Pe acest subiect, BRD nu a acordat credite deoarece „Am considerat atunci, analizând atent istoria acestei valute (CHF, nota mea) a unei ţări cu statut de «refugiu financiar» în perioade de criză, că riscurile legate atât de rata de schimb, cât şi de variabilitatea dobânzii de referinţă erau prea mari atât pentru bancă, cât şi pentru clienţi in CHF.”

4. De ce consideră BNR că un contract de credit ipotecar, în care persoana fizică își finanțează cumpărarea sau construcția locuinței familiale, este identic ca structura economică și juridică cu contractele comercianților cu băncile?

5. De ce echivalează BNR un contract de credit ipotecar cu un contract cu privire la riscul valutar (contract aleatoriu, hedging, instrument financiar derivat)? De ce consideră BNR că tot riscul acestui contract trebuie să fie trecut pe capul consumatorului, în timp ce managerii băncilor iresponsabile care le-au pus pe piață rămân nesancționați?

6. Are cunoștință BNR de faptul că multe bănci din România (exemple : OTP, Credit Europe, Bancpost) își exportă contractele la societățile mamă sau la SPV-uri înregistrate în Olanda? Dacă da, de ce permite acest comerț? Dacă nu, de ce nu sunt sancționați responsabilii cu supravegherea sistemului? De ce permite BNR băncilor vânzarea către colectorii de creanță a debitelor neperformante ale consumatorilor, uneori și cu 2% din valoare nominală, în timp ce nu permite ștergeri echivalente ale datoriilor consumatorilor? Cred că BNR ar trebui să ne prezinte un raport referitor la numărul creditelor în CHF acordate persoanelor fizice : câte au fost acordate, câte au fost stinse complet prin neplată și mai ales câte credite active au fost fie transferate către alte sucursale externe ale băncii mamă, fie au fost externalizate la entități nebancare externe/interne.

7. În sistemul judiciar din România s-au pronunțat mii de hotărâri ale instanțelor prin care s-a dispus eliminarea din contracte a clauzelor abuzive, inclusiv clauza de risc valutar. De ce BNR nu a interzis, în virtutea calității sale de autoritate de control și supraveghere a pieței bancare, toate contractele – tip care conțin aceleași clauze abuzive? De ce nu a sancționat BNR acele bănci care au fost condamnate de instanțe la eliminarea din contracte a clauzelor abuzive?

Întrebare pentru ANPC:
1. Care e cea mai bună practică europeană în protecția prin lege a consumatorilor creditați? Putem îmbunătăți cadrul legislativ în România din acest punct de vedere?

Întrebarea Pentru Guvern:
1. Impactul bugetar el „electoratei” PSD în noua versiune propusă de ministrul Vâlcov, de 0.1% din PIB cel puțin, echivalează cu creșterea în medie a alocatiei pentru fiecare copil cu aproape 200 de lei pe an.

În final, corectez o ultima informație falsă apărută indusa aici în dezbatere de catre doamna Birchall: această audiere a fost inițiată de mine ca membru al biroului permanent al comisiei de buget și cerută public în numele PNL în premiera, în data de 14 ianuarie 2015, după care, solicitarea mea exprimată public, desigur, a fost dublată de ceilalți colegi.

Detalii aici.