Masinaria guvernamentala alimentata cu salarii mai mici

Imi scade salariul cu 25%. Ar trebui sa fiu neagra de suparare.

Nu sunt pentru ca nu gandesc ca trebuie sa pot pune pe masa bunurile de care am nevoie doar maine sau poimaine. Imi restrang acum consumul pentru ca imi doresc sa traiasca bine si copiii mei. Nu vreau sa-i incalt cu datorii pe care sa fie nevoiti sa le plateasca in viitor pentru ca eu nu am invatat la timp lectia banala ca nu poti consuma mai mult decat produci, la infinit.

Nu vreau sa traiesc in continuare bine, in timp ce vecinul meu din mediul privat castiga mult mai putin sau, mai dificil, care este deja in somaj. El si-a facut injectia cu ratiune inca de anul trecut pentru ca nu-i plateste nimeni altcineva datoria. Mai mult decat atat, criza economica i-a contractat activitatea si profiturile. Automat, alimenteaza cu mai putine venituri bugetul public. Or aparatul public, daca continua sa consume in acelasi ritm, o face pe datoria pe care o vor plati tot generatiile viitoare din sistemul de productie privat prin impozite si taxe.

Care erau alternativele?

Sa crestem cota unica si/sau TVA. Rezultatul? Scaderea consumului tuturor romanilor, nu doar a celor din sistemul public. Nu era nicidecum mai echitabil social, pentru ca, repet, bugetarii au salarii mai mari decat cei din mediul privat. Somajul este de circa cinci ori mai mare in mediul privat decat la stat. In schimb, atractivitatea Romaniei pentru investitiile straine ar fi scazut, iar locurile de munca noi create mai putine. Unele firme nu ar fi rezistat unei presiuni fiscale majorate pentru ca stau pe linia de plutire si ar fi intrat in faliment. Adica somaj mai mare! Nu doar ca scade consumul mai abitir, dar si perspectiva revigorarii activitatii economice private ar fi fost amanata nejustificat. Productie locala mai putina inseamna importuri de consum mai mari si importuri de utilaje de productie mai mici.

Sa renuntam la conduita bugetara sanatoasa si sa ne crestem datoriile bugetare. Rezultatul? Banii de la FMI nu ar mai fi intrat in Romania. Ratingul de tara ar fi scazut. Dobanzile ar fi crescut. Din nou falimente si somaj. Toate acestea ar fi impus cresterea fiscalitatii.

Sa depreciem masiv leul si sa crestem inflatia. Rezultatul? Preturi mai mari. Economii subtiate brutal. Saracirea fara precedent a intregii populatii. Dobanzi mai mari. Dupa care problema de fond ramanea tot nerezolvata. Capacitatea mediului privat romanesc de a sustine un aparat bugetar supradimensionat era aceeasi. Ar fi aparut din nou nevoia cresterii fiscalitatii. Am fi pierdut benevol cursa competitivitatii externe. Sa nu uitam ca noi concuram acum cu Cehia si Slovacia care sunt, in acest moment, masini de export, iar Bulgaria are taxare mai joasa si acum doua zile au decis diminuarea cheltuielilor publice cu 20% pentru a mentine fiscalitatea atractiva.

Puterea de cumparare s-ar fi redus, asadar, cel putin pe trei fronturi: prin cresterea preturilor, prin reducerea directa a veniturilor, prin reducerea indirecta a veniturilor din cauza deprecierii cursului de schimb.

Se neglijeaza cu prea multa usurinta ca nu suntem singuri pe lume, ci suntem intr-o competitie internationala foarte ascutita. Pietele care reusesc sa se ajusteze rapid si sa devina atractive fiscal vor iesi mai repede din criza. In caz contrar, pietele externe ne taxeaza.

Concluzia?

Guvernul Boc este primul care a virat la dreapta dupa 20 de ani de bajbaieli ideologice, soldate cu constructia unui stat hiper-birocratizat, asistential social haotic, aleatoriu, cu privilegii partizane, netransparent si neprietenos cu romanii.